Capcana ideologică numită ”Iurie Roșca” în care se grăbesc să cadă mulți naționaliști români de rit

În urmă cu câteva luni am publicat un articol în care am comentat interdicția care-l împiedică pe Iurie Roșca să intre pe teritoriul României. În comentariu m-am referit exclusiv la libertatea de opinie și nu la convingerile ideologice ale acestuia care sunt evident contrare naționalismului românesc.

De curând am observat o apropiere și promovare a sa alături de doamna senator Diana Iovanovici-Șoșoacă și vreau să atrag atenția că Iuri nu este naționalist român ci încearcă de mult timp impunerea unei ideologii noi, aceea a unei națiuni moldovenești noi, cu destin și interese noi.

Pentru cei care vor dovezi în sprijinul acestor afirmații rămâne invitația mea de a citi cartea lui Iurie intitulată ”Moldova, partea care a devenit întreg”. Mai jos am extras câteva fragmente relevante discuției noastre. Îl cunosc personal pe Iuri și am schimbat cu el opinii interesante pe teme politice. Îl consider un om educat și loial cauzei naționale însă din păcate națiunea sa nu este România.

Iată mai jos câteva exemple:

Aşadar, încercarea naivă şi deseori agresivă a unor politicieni, secondaţi de tot felul de nulităţi cu pretenţii de savanţi, de a inventa un fals mit fondator pentru Republica Moldova, extrăgându-l din cronicile medievale ale vechii Moldove istorice, este deopotrivă ridicolă şi inoperantă.

Două foste patrii-mamă istorice, cu o egală şi agasantă insistenţă, nu se pot împăca cu gândul că progenitura ei, a fiecăreia în parte, bucăţică ruptă din ea, s-a maturizat şi vrea să aibă o viaţă independentă. Un sentiment ciudat al maternităţii se transformă într-o idee obsesivă de a acapara, de a subordona, de a dizolva în interiorul său, de a strânge la piept cu o îmbrăţişare mortală copilul scăpat din mână. Iar copilul colectiv, poporul unei ţări noi, în loc să decline cu recunoştinţă şi demnitate pretenţiile insistente ale bătrânelor, care seamănă uneori cu nişte mame vitrege înrăite, visează ca şi mai înainte să se întoarcă la vremea copilăriei de aur. Şi o face cu un fel de încăpăţânare rectilinie, care nu vrea să se împace cu realitatea. Ca rezultat, certurile şi ura progeniturilor celor două mame de ieri otrăvesc viaţa tuturor celor din jur cu o satisfacţie demonică.

Noi, cetăţenii Moldovei de azi, bastarzii Imperiului Rus, ai URSS şi ai României, care n-am mai ajuns să preţuim acest dar dumnezeiesc – Independenţa, de la cine aşteptăm ajutor şi izbăvire? Şi oare cât amar de vreme ne vom mai afla în starea de aşteptare parazitară, leneşă şi înţepenită, că ajutorul va veni din afară, că Bucureştiul sau Moscova, Washingtonul sau Bruxellesul ne vor ferici cu prosperitate economică şi alte graţii?

Având propria cale istorică dramatică şi, prin urmare, fiind diferit ca mentalitate şi psihologie colectivă, poporul Republicii Moldova a căpătat propria personalitate specifică. Această specificitate reprezintă, în acelaşi timp, identitatea lui politică. Şi aici unitatea lingvistică sau culturală nu înseamnă absenţa diferenţelor politice”.

Moldova este zguduită cu o forţă diavolească. Marşurile unioniştilor în capitală, la Cahul, la Bălţi sunt opera evidentă a unor provocatori. Ca om care am trecut plenar şi dureros prin acest vis intangibil, ca reprezentant al generaţiei romanticilor şi idealiştilor naivi ai anilor nouăzeci, care a parcurs un lung şi chinuitor proces de maturizare spirituală şi devenire intelectuală, în ultimii ani am nutrit speranţa că societatea noastră şi-a revenit definitiv, reuşind să se trateze de „boala copilăriei” în procesul constituirii sale.

Odată cu trecerea vremii şi cu schimbările inevitabile, noi nu ne-am pierdut Patria. Nici unii, nici alţii. Noi am dobândit o Patrie nouă, una care să ne încapă pe toţi. Evident, expresia „Patrie nouă” este una strict convenţională. Republica Moldova este Patria noastră comună şi nu aş vrea ca tragerea funiei geopolitice dintr-o parte în alta să devină sportul nostru naţional. Nu „care pe care”, nu lupta „corp la corp”, ci împreună, cu dragoste pentru acest pământ şi pentru oamenii acestui pământ. Toţi cei care s-au născut aici, care şi-au înhumat în această ţărână strămoşii, care şi-au născut aici copiii – sunt fiii acestei ţări şi nu există cale în viitor fără înţelegerea acestor adevăruri simple. Şi chiar dacă unii politicieni mai luptă pentru trecut, chiar dacă nu s-au cicatrizat şi nu au fost date uitării rănile istorice şi supărările de ieri, calea de mai departe a fost deja conturată. Cu altă ocazie poate voi reuşi să dezvolt subiectul despre „visul de aur” al poporului moldovenesc – Uniunea Europeană – ca mişcare istorică pe un drum cu sens unic, pe acelaşi făgaş bătători de Hegel şi Marx.

Nu pretenţia aberantă de a reface fosta URSS sau Imperiul Rus şi nici iluzia de a readuce România în vechile ei hotare de până la 1940 ne vor croi un viitor mai bun. Dimpotrivă, înţelegerea sinceră şi profundă a nevoii de acceptare şi înţelegere reciprocă, de asumare a Republicii Moldova ca Patrie comună a tuturor cetăţenilor ei, trebuie să ne motiveze şi să ne regăsească împreună în faţa unui pericol comun.

Iar poporul Republicii Moldova, dincolo de abordările comune, prin forţa realităţilor istorice, este o naţiune în devenire, termenul respectiv însumând, iar nu negând profilul identitar al majorităţii populaţiei româneşti, care se autointitulează în mod diferit, însă reprezintă acelaşi fenomen etnolingvistic şi cultural. Numai că totalitatea poporului nostru este mai mult decât majoritatea, cei care constituie minoritatea numerică fac parte integrantă din corpul nostru naţional.

Şi totuşi, un adevăr major scapă ambelor curente politice aflate în conflict. Cei încadraţi de o parte sau de alta a „conflictului filologic” în egală măsură nu înţeleg că o astfel de confruntare nu poate fi rezolvată prin anihilarea celeilalte părţi. Iar continuarea ostilităţilor aruncă în aer cu regularitate şi din ce în ce mai grav fragila stabilitate politică din ţară. Linia logică LIMBA ROMÂNĂ, ETNIA ROMÂNĂ, ROMÂNIA (ca staţie terminus) este la fel de iluzorie ca şi replica ei simetrică – LIMBA MOLDOVENEASCĂ, ETNIA MOLDOVENEASCĂ, RUSIA (ca destinaţie finală).

Nu afirm că la Bucureşti, clasa politică s-a tratat definitiv de abordări paseiste, tributare ticurilor de abordare stil secolul XIX, nici că şi-a revenit din trauma psihologică pricinuită de consecinţele nefaste cauzate de cel de-al Doilea Război Mondial şi de tot ce a urmat după comunizarea ţării.

Noi, moldovenii de diferite origini etnice, care formăm poporul Patriei noastre comune, trebuie să înţelegem în profunzime interesele celor două ţări în regiunea noastră, dar să urmărim propriul interes naţional. Uneori acesta poate coincide cu al celor două state, alteori – nu neapărat. Iată de ce, fără a dezvolta un discurs ostil sau agresiv în raport cu vreuna dintre cele două ţări, e nevoie să ne construim mai întâi la nivel conceptual şi apoi la nivel practic propriul stat. Avem nevoie de o nouă doctrină, de propria filosofie politică, de regândirea locului şi rolului nostru în istorie şi în lumea de azi.

E curios, dacă nu de-a dreptul tragic, să vezi, bunăoară, cum vajnicii noştri patrioţi se bat de ceasul morţii apărând etnonimul „român” şi glotonimul „limbă română”, dar tot ei separă fiinţa naţională de partea mistică, esenţială a unei colectivităţi şi a fiecărei persoane umane. Ori, cum ar zice părintele Mina Dobzeu, cel care l-a botezat pe Nicloae Steinhardt în închisoare, într-un interviu pe care mi-l acorda în 1996, poeţii ăştia ai noştri (el zicea „ai dumneavoastră”) n-au mai ajuns să înţeleagă că nu te poţi ruga lui Eminescu, ci doar lui Iisus Hristos. Şi tot el adăuga: Eminescu este vârful culturii româneşti, dar nu e sfânt. Dar într-o lume aspirituală, bântuită de stafiile unor falşi profeţi, tribuni de ocazie şi literaţi minori, cu merite mai mult inventate, mereu puşi pe vânarea gloriei antume şi a tinichelelor, cuvântul sfântului părinte sună ca glasul profetului în pustiu.

intelectualii de la Chişinău n-au mai înţeles de ce figura lui Eminescu nu trebuie sacralizată în detrimentul locului pe care trebuie să îl ocupe în viaţa omului Iisus Hristos.

Pentru unii „epoca de aur” se asocia cu statutul pe care l-a avut acest teritoriu până în anul 40, iar pentru cei care se situau pe poziţii diametral opuse – în perioada postbelică. În felul acesta, politicienii moldoveni, intelectualitatea de creaţie, jurnaliştii au rămas, pentru o perioadă îndelungată de timp, prizonieri ai trecutului, ostatici ai unor realităţi politice deja inexistente şi ireversibile. Devenirea politică şi intelectuală a societăţii noastre a fost şi continuă să rămână un proces dureros. Aceste „boli infantile” s-au dovedit a fide neocolit. Am pătimit şi am suferit cu toţii din plin în încercarea sinceră de a întoarce un trecut pierdut irevocabil. Nu un trecut ca o amintire nostalgică şi luminoasă a ceea ce a fost, ci ca o încercare inutilă şi naivă de a-l reedita în forma lui iniţială.

Iată așadar convingerile sociale, culturale și politice ale lui Iure Roșca iar naționaliștii și suveraniștii noilor valuri trebuie să abordeze apropierea de el în cunoștință de cauză.

Iurie este un om carismatic, educat și convingător dar pentru a fi de folos cauzei noastre naționale acesta mai trebuie să iubească neamul românesc și să lupte pentru el.

0 views0 comments

Recent Posts

See All

Republica M0ld0v@ a semnat azi cererea de aderare la Uniunea Europeană. G€0rg1@ a semnat tot azi cererea de aderare la Uniunea Europeană. Ucr@1n@ a semnat acum trei zile cererea de aderare la Uniunea

Mesaj pentru populația indignată de război care-și pune stegulețe la profil. Iată mai jos lista cu celelalte conflicte militare active în care mor oameni în fiecare zi. Cifrele arată morții din 2022